MUZICHIE

SCHIMB (international) DE BILETELE

Art House Co-op propune un schimb international de bilete sau note, scrise de mana; este un experiment care lasa loc creativitatii; poate fi un mesaj scurt pe o bucatica de hartie, dar scris din suflet, o gluma sau o reteta care va place, o amintire, un secret, etc, orice credeti ca poate insenina ziua unui necunoscut de peste mari si tzari.
Amanunte aici. Despre alte proiecte, aici. 

Spor la scris !

FURTUNA LA MAL

De aproape o saptamana vremea s-a schimbat in rau, dupa o iarna insorita si uscata (una dintre cele mai uscate ierni din 1947 pana astazi); primavara aici inseamna zile insorite intrerupte de cate 2-3 saptamani de ploaie torentiala. Nu ploua (inca), dar bate un vant rece in rafale puternice; turistii se plimba zgribuliti pe strazi, nici pomeneala de stat la taclale pe cate-o terasa, dar pana la urma este inspre binele comerciantilor, magazinele sunt deschise pana la 7,00 seara, iar restaurantele pana la 11,00 (pm).
De suferit au insa cei care asteapta vesti sau pachete din alte tari; in conditii dificile avioanele sunt redirectionate catre aeroportul din Malaga, de unde pasagerii sunt transferati in Gibraltar cu autocarul. Corespondenta este insa trimisa inapoi la Londra, caci absolut tot ce este trimis catre Gibraltar merge intai la Londra si de acolo urcat in avion si expediat in Gibraltar (la fel se intampla si cu ce pleaca din Gibraltar, intai Londra, apoi destinatia scrisa pe plic sau pachet).
Aeroportul vechi din Gibraltar este foarte mic (cam cat Baneasa) fiind construit initial cu scop militar, nicidecum comercial. Anul trecut s-a construit un aeroport nou impreuna cu spaniolii, jumatate este pe teritoriul Gibraltarului, cealalta jumatate deserveste orasul La Linea (Spania). Deocamdata partea gibraltariana este folosita doar pentru "sosiri", "plecarile" se fac tot de pe vechiul aeroport; partea spaniola este ramasa mult in urma.
Pista de aterizare trece prin mijlocul unei autostrazi, de aceea Gibraltarul face parte din topul celor mai periculoase aeroporturi din lume(in unele clasamente este pe locul 2, in altele pe 3). Adevarul este ca, gradul de pericol este dat de modul in care trebuie executata aterizarea, cumva dintr-un unghi destul de incomod din cauza spatiului aerian limitat (pentru ca nu se poate incalca spatiul aerian spaniol) si a faptului ca pista de aterizare nu este foarte lunga. Oricum se fac antrenamente speciale pentru pilotii care lucreaza pe cursele pentru Gibraltar, cei mai buni fiind considerati pilotii britanici care lucreaza pentru compania Monarch, pentru ca sunt singurii care aterizeaza fara probleme in orice conditii pe aeroportul de aici. Celelalte doua companii, British Airways si EasyJet, prefera sa survoleze de cateva ori stanca si, daca nu se descurca, cer acceptul aeroportului din Malaga pentru aterizare (in conditii de furtuna, vorbesc). Despre cei ce vin sau pleaca din Gibraltar pe autostrada cu pricina, nu se poate spune ca ar fi in vreun pericol, atata timp cat exista semafoare, bariere, lanturi cu cuie si politisti, care opresc masinile si pietonii, de fiecare data cand aterizeaza sau pleca vreun avion.
Mi s-a intamplat si mie o singura data, cand vroiam sa plec in UK, sa am ghinionul sa fiu trimisa cu autocarul la Malaga. A durat 2 ore pana a venit autocarul, alte 3 ore pana am ajuns la Malaga, inca vreo 2 ore prin aeroport, plus ca a trebuit sa fac din nou tot checkingul, etc, pana la urma am pierdut vreo 10 ore pe drum sau prin aeroporturi, pentru un zbor de 2 ore si jumatate.
Faptul ca traim pe o peninsula inconjurata de apele Mediteranei unite cu cele ale Atlanticului poate parea romantic, dar trebuie sa fii pregatit sa intampini tot felul de greutati specifice oraselor mici si izolate (singura legatura cu continentul se face via Spania, care iubeste Gibraltarul ca sarea-n ochi, nevrand sa renunte nicicum la pretentiile teritoriale si sa accepte faptul ca acest colt de lume a fost cedat pentru totdeauna coroanei britanice).

RULES FOR OLD MAN WAITING

"That night they made love again very gently, and Margaret touched his rough face with wondering fingers, moving lightly over all his features as though trying to make what had become strange feel familiar again. When she drifted off to sleep curled against him, he suddenly recalled a visit he had made to her studio in the house about a month after David had died. She never minded his watching her paint, but he knew better than to start a conversation while she was engaged. On the easel was a new painting: a ruined Celtic chapel on a headland - it could almost have been above the Tay that afternoon - with an overgrown garden or cemetery, a high wall in partial collapse, and what was left grappled with a tumble of weed and ivy. On the seaward side there was a derelict doorway with its lintel still intact, and over it was an inscription from Isaiah, still legible in the weathered stone: "Fear not: for I have redeemed thee, I have called thee by thy name; thou art mine. When thou passest through the waters, I shall be with thee; and through the rivers, they shall not overflow thee...." Lovely words, but the view through the doorway down to the sea was chillingly bleak. The color chosen for the water was the darkest grey, one halftone from black. MacIver knew she had never before done anything so desolate. But it wasn't finished.
In the foreground, almost at the observer's feet, was a new grave, with an engraved stone without a name or dates. The soil around it had been recently cleared, an inscription freshly limned on the clean granite, no lichen or meandering cracks. But when he read the inscription he recognized at once that the words were taken from one of David's letters. This was his grave.
Soon after he had started his helicopter duty, carrying the wounded from battlefield to field hospital, he had written a long letter, first describing the novel sensation of being in the machine, but then moving his focus to the impact on the landscape and the people who work it.
".... A helicopter in the middle distance is just a nondescript mosquito with a drone, but as it approaches, different levels of noise start asserting themselves; the woofer of the rotary kicks in and becomes ever louder, and when you fly low(which we usually do, because it is harder for anyone on the ground to draw a bead on us at that pace), you are inscribing an earsplitting incision of noise on the fields you are rushing over, often only twenty-five feet below. They have been harvesting the rice from the swampy paddies over the last couple of weeks, lines of figures bent to the work, a curve of mostly white clothes under the fine yellow conical hats, held in a permanent stoop over the individual plants. They don't look up anymore when we pass; my pilot says when he started out here they would sometimes stand up, and occasionally even wave, but not now. I've noticed a few children down there, but they don't look up either. They are working their land, doing what their grandparents did, and it is their place. With our constant rush and constant noise pressing down on them, I cannot avoid the invasiveness of what we do. Everyone needs a place, and this is not ours. I have been wondering where mine is. Not New York, not Wellfleet. You, I know, are mine...."
Margaret had edited the ending, and blocked out space on her granite stone, and penciled lettering for it to read:
Everyone needs a place, and this is not ours. I wonder where is mine? Nowhere I can name. You, I now know, are mine.
But she could not paint the words. She was staring in misery at this bottom corner of her painting, and MacIver could see David's letter, much creased from being read, reread, memorized, on the table beside her. "It won't work, " she said. "He never wrote the words for a stone or a painting... The new won't fit with the old here.....It will always be apart." And now she was weeping, and MacIver held her and felt her shuddering sobs into his body, as he had that awful morning at the hospital.
"How could you have ignored all this ?" he asked himself, and turned now to hold her in her sleep."
...................................................................................
Fragmentul face parte din romanul "Rules for old man waiting" de Peter Pouncey, o poveste despre un cuplu armonios, a carui viata este sfasiata de pierderea unicului fiu, in razboiul din Vietnam.
Publicat in 2005; citit doar de alti 5 curiosi(de aici, din oras) inaintea mea.
Razboiul din Vietnam a luat sfarsit de multi ani, istoria se repeta insa sub alte nume: Afganistan, Irak....alte vieti pierdute, alte destine frante.

"Fiori prin mine umbla
Si nu mai am trebuinta
Te rog pe tine umbra
Sa redevii fiinta.
Eu umbra aceasta pe care
O semeni in sufletul meu
Cu mila si trista mirare
Voi duce-o cu mine mereu
Si-apoi intr-o zi oarecare
In care-mi va fi cel mai greu
Voi pune-o in vechi calendare
Duminica trupului meu.
Flamand de iubirea intreaga
Pe vremi cu amurg mohorat
Cand zorile noaptea-si dezleaga
Ma satur cu-o umbra si-atat
Si sufletul meu te mai roaga
Magnetic catarg doborat
Tu, umbra tacuta si draga
Aseaza-ti fularul la gat.
O umbra se-nchide in mine
O umbra prin mine trecu
Mi-e atata de rau ca e bine
Mi-e atat de mult daca e nu
Bacovia-si iese din sine
Si rade in "a" si in "u"
O umbra in viata ma tine
Si umbra aceea esti tu".

Umbra - Adrian Paunescu

FILOZOFII DECAFF

Daca nu privesti partea plina a paharului devii depresiv, nefericit si satul de viata; daca o privesti prea mult incepi sa te complaci intr-o automultumire bazata pe coordonate false. Mai bine, o privesi putin, golesti paharul repede si incerci sa-l umpli cu noi oportunitati, noi incercari, alte drumuri, alte trairi.

MUZICHIE

FILOZOFII DECAFF

Cel mai bun sfat ever pe care l-am putut gasi este cel dat de Nicole Irene:
" Eat well, drink lots of tea and live a balanced life. Sleep in. Don’t focus too much on your future goals while forgetting to enjoy what you have today. If you don’t give yourself time to play, your creativity will suffer. Go for a bike ride, take a walk, or get day-drunk with friends on a patio when you’re supposed to be working from time to time. Those are the perks of self-employment!"
adica:
"Mananca bine, bea mult ceai si traieste echilibrat. Dormi mult. Nu-ti face prea multe griji despre viitor uitand sa apreciezi ce ai in prezent. Daca nu petreci timp jucandu-te creativitatea ta va avea de suferit. Iesi cu bicicleta, plimba-te sau imbata-te cu prietenii cand de fapt ar trebui sa lucrezi. Astea sunt partile bune ale serviciului cand lucrezi pentru tine !"

Clar nu se potriveste si cand lucrezi pentru altii, lol.......................

FLORI DE HARTIE

Este primavara si curand strazile vor fi cucerite de albine si miros de zambile; curtile isi vor expune cu indrazneala culorile de altadata. Pentru cei care nu-si permit sa mai cumpere si flori sau nu au curte sau nu au inca nicio veste de la primavara, sunt bune si florile de hartie, nu umile cum le stiam din copilarie sau de la "sorcova"  inganata in prima zi a anului, ci fragile si picturale, asa cum ni le prezinta artista londoneza, Helen Frances. Ultima colectie, care poate fi cumparata de aici, ne propune sa alegem buchetele sau trandafiri solitari din hartie in culori pastelate; drept tulpina creatoarea a folosit ramurele adevarate.
Arta si creatiile sale au fost prezentate in cateva publicatii, cum ar fi: Discover Paper, Print & Pattern, Blog & Buy sale, Creature Comforts, Evie-S and Bright Bazaar.
Si pentru ca primavara inseamna poezie, chiar daca este vorba doar despre flori de hartie, versurile delicate scrise de Kelly Zhang pot trezi emotii:

"I believe in memories
they smell vanilla on our tongues and the insides of our cheeks
at first, crazy good sureness
but the aftertaste is poison.

sweet poison,
sharp and real like
paper flowers
in a stunning silver vase on the mantle:

what I remember
doesn’t do justice to what we used to know".

Poezia si pictarea florilor de hartie au fost sursa de inspiratie si pentru cartea Patriciei Whittaker, "The Poetry of Flowers" de gasit pe Amazon (de la 16,80 $ daca alegeti una noua si de la doar 0,01 $ pentru una second-hand).

Arta imbraca diverse forme si chiar daca nu stim sigur ce este arta si ce nu, tot ceea ce te incanta si-ti face viata mai frumoasa merita putina atentie.

RECOMANDARI

Pentru ca primavara a sosit deja si poate unii au nu numai chef, dar si bani, sa schimbe cate ceva prin casa, iata cateva adrese virtuale:

- L'Atelier du Petit Parc - mobilier si textile

- Jurianne Matter - obiecte decorative din hartie

- Cox & Cox - aici gasesti orice, de la obiecte pentru camera copiilor, pana la mobila, obiecte pentru bucatarie, baie, etc, totul de bun gust si calitate si in acord cu tendintele actuale

" Când ne-am zărit, aerul dintre noi
  şi-a aruncat dintr-o dată
  imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
  pe care-o lasă să-l străbată.

 Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
 unul spre celălalt, şi-atât de iute,
 că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
 şi ora, lovită, se sparse-n minute.

 Aş fi vrut să te păstrez în braţe
 aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
 cu morţile-i nerepetate.
 Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut".


"Imbratisarea" - Nichita Stanescu

MUZICHIE

PAREREA MEA....PAREREA MEA....

Sunt bloguri care mi s-au parut o data interesante si pe care inca le urmaresc, pe unele din inertie, pe altele din curiozitate, pe cele mai multe pentru ca inca mi se par interesante, iar autorii lor, talentati; unele sunt scrise de oameni mult mai tineri decat mine; comentez uneori, ne mai contrazicem, ne mai impacam, ne mai stergem din lista de preferinte, aiureli...ca sa treaca timpul mai placut.
Deunazi cineva desfiinta o carte pe care n-am citit-o, de un autor interzis in vremea adolescentei mele; i-am citit totusi unul dintre romane, cel mai renumit, cu emotie si curiozitate, asa cum citesti la varsta de 19 ani o poveste despre adolescenti la fel ca tine; romanul mi-a parvenit pe o filiera secreta, din mana in mana, un sir de maini care apartineau prietenilor de incredere, caci nu puteai fi vazut cu "literatura interzisa". Mai riscasem o data, citind in ora de geografie poeziile lui Villon, dar profesoara nu era o "minte incuiata" si nu a facut decat un comentariu lipsit de importanta.
Cartea despre care pomeneam mai sus, vorbeste despre o poveste de dragoste din perioada interbelica. Problema este ca noi nu stim mai nimic despre Romania anilor 1920-1940, iar cei mai tineri, nici cat noi. Am terminat recent "Cronica de familie" de Petru Dumitriu, imi aduc aminte de cartile lui Teodoreanu, etc si inca mai am pe cine intreba; sora mamei mele isi aduce aminte multe evenimente si intamplari din anii tineretii ei(cred ca este nascuta prin 1925-26). Da, in perioada interbelica (si nu numai) casatoriile se faceau din interes, erau aranjate de parinti sau chiar direct de miri, cu scopul de a urca pe scara sociala; in inalta societate se petrecea, se huzurea, se bea vartos, sa ai un amant sau zece nu era ceva neobisnuit pentru o femeie, asa cum mersul la prostituate facea parte din cotidian pentru barbati; erau droguri, case de toleranta, locuri unde se pierdeau averi la jocuri de noroc, iar oamenii se sinucideau din dragoste sau pentru ca nu-si puteau plati datoriile la poker.
Literatura anilor acelora este strans legata de atmosfera in care scriitorii isi faceau veacul; cartea desfiintata atat de usor, ca descriind o situatie imposibila, ce implica sinucideri din dragoste si casatorii din interes, nu mi se pare deloc stranie.
Bunicul meu s-a casatorit din interes, desi iubea pe altcineva; sora bunicii mele a fost ranita (o data cu foc de arma, a doua oara injunghiata) de sotul ei gelos, pe care l-a parasit mai tarziu, desi era milionar (locuiau in Bucuresti, ea provenind dintr-o familie bogata, iar el avand o afacere infloritoare) si a preferat sa se intoarca in sat; unchii mamei mele au trecut prin tot felul de peripetii pe care nu tin sa le insir aici. Etc.
Uneori ma intreb ce rost au toate astea, de ce scriem pe bloguri, de ce ne dam cu parerea despre orice, mai ales despre lucruri pe care nu le cunoastem ?
Nu cred ca parerea mea conteaza cu adevarat, asa cum nu cred ca am schimbat viata cuiva care imi citeste blogul. Sunt tentata din ce in ce mai mult sa-mi tin gura si parerile pentru mine. Cand am inceput sa scriu pe blog unul dintre prietenii englezi de aici m-a intrebat "And who cares ?" Exact. Este doar o forma de terapie, fara de care m-as fi adaptat mai greu aici, departe de casa, in conditiile in care am plecat eu; fara de care mi-ar fi fost greu sa suport lentoarea cu care se rezolva lucrurile pe aici; poate este si un exercitiu util, altfel as fi uitat sa vorbesc romaneste, fiind intr-o continua lupta de a ma face inteleasa intr-o engleza literara pe care n-o vorbeste nimeni, slangul e la putere.
Mi-am dat si io cu parerea in dreapta si-n stanga, dar incerc din ce in ce mai mult sa n-o mai fac. Vesticii te tot intreaba la sfarsitul anului ce rezolutii ti-ai propus pentru anul viitor; a mea a fost sa-mi dau mai putin cu parerea. In conditiile astea sunt foarte curioasa cum va arata blogul meu in decembrie 2012, daca va mai arata in vreun fel......

TRAIASCA IMPERFECTIUNEA !

Nimeni nu este perfect, toti avem defectiuni de fabricatie; pe timp ce trece, micile imperfectiuni devin din ce in ce mai importante, pana ajung sa conteze mai mult decat intregul. De cate ori nu am respins pe cate cineva de la prima vedere sau prima intalnire sau dupa un scurt timp petrecut impreuna; motive ? diverse: sforaie, transpira prea mult, ii sare tandara din orice, are prea mult par, are prea putin par, etc...si cate si mai cate....Cum ar fi daca toti am fi perfecti, fara cusur, fara sare si piper, sablonati, fara nimic sa ne deosebeasca si individualizeze ? Sau cum ar fi daca n-ar exista altcineva, tot imperfect, dar in alt fel, care ar gasi faptul ca sforaim usor, in somn, teribil de amuzat sau caruia nu i-ar pasa catusi de putin ca suntem grasi sau slabi sau prea inalti sau prea destepti ori ca rasul nostru ii enerveaza pe multi ? Doamne, am trai izolati ( in grupuri de cate unul, lol) si ne-am invarti prin univers nefeciti si fara rost, pana am accepta pe cineva langa noi doar de frica de singuratate sau de moarte (sau de disparitia speciei, caci prea putini ar mai face dragoste, ar fi doar dorinta animalica implinita sau recoltari de ovule si spermatozoizi strict planificate).
Prietena mea S. spunea mereu: "Fiecare traieste cu cate cineva dintr-un motiv; eu traiesc cu G pentru bani". S. se pretinde practica si socheaza cu tot felul de cinisme, in fapt nimic nu este atat de simplu. Niciodata. Iar farmecul defectelor de fabricatie face totul si mai complicat. Caci nici macar S. nu sta cu G.doar pentru bani, ci si pentru ca ii plac defectele lui de fabricatie, pe care nu le mai are nimeni pe lume.

GHICI CE VINE DE-ACASA....

Am primit astazi primul pahet de acasa, primul in 4 ani. Nu de la rude, nici de la prieteni, nici de la primarul orasului in care m-am nacut sau de la circa financiara, ci de la cineva careia i s-a parut natural sa lumineze ziua unei necunoscute.
Pur si simplu a facut ceea ce se numeste "a giveaway" pe blog, de ziua de nastere; cum a implinit 29 de ani a oferit 29 de cadouri in schimbul unui comentariu la postul respectiv. Tragerea la sorti m-a ales pe mine si astfel am avut surpriza sa primesc o cutie plina cu "bunatati" pe care le puteti vedea aici si aici.
Imi plac teribil cadourile, asa ca m-am purtat exact ca un copil intr-un magazin de jucarii, cum zice "omul meu" (m-am plictisit sa-i spun numele, de acum inainte il numesc Prince Charming).
Mi se pare o idee excelenta, se intalneste frecvent pe blogurile straine, nu este rau sa faci o bucurie cuiva, indiferent cine este si cat te costa; este un pas mic pentru o lume mai buna.
Persoana care mi-a facut cadoul este deosebita: deschisa, talentata, cu mult gust, dornica de a invata mereu ceva nou si de a crea o atmosfera placuta oriunde s-ar afla.
Intr-o zi sper sa ne cunoastem si atunci o sa scriu mai multe, caci sunt multe de spus; deocamdata pot sa spun doar ca-i place fotografia, arta in general, iubeste literatura si ii place sa invete mereu ceva nou ( in ultimul timp este preocupata de arta de a lucra bijuterii de argint).
Multumesc xxx

MUZICHIE

NOTITE

Am urmarit de-a lungul saptamanii trecute calatoria lui Rick Stein prin Spania; n-o sa vorbesc despre asta, desi este un documentar extrem de placut (se amesteca cu bastinasii, ocolind cat se poate restaurantele de fitze). Ce mi-a atras atentia a fost invitatia primita de la Chris Stewart - in afara faptului ca mi-am dat seama ca am vazut o parte din documentar pe vremea cand locuiam in Spania, mi-a zgandarit si interesul pe care-l am pentru litera scrisa.
Chris Stewart este primul baterist al formatiei Genesis, traieste de ani buni in Spania, intr-o regiune pitoreasca, dar destul de izolata, creste oi, are gradina, fructe, gaini, etc,oricum ce vreau sa spun este ca el si familia lui sunt "self-suficient" cum zic englezii, adica mananca ceea ce cultiva si cresc; in afara de asta a scris 4 carti; ce ma intereseaza pe mine ar fi prima lui carte "Driving over lemons", cea care a si avut succesul cel mai mare.
O lectura placuta o constituie si interviul cu Nicolette Camille, publicat pe This is glamorous; fotografiile sunt fabuloase, inspirationale si-ti poarta gandurile inspre primavara (ajuta mai ales celor care s-au saturat de atata iarna si zapada).
Blogul preferat saptamana asta a fost cel scris de Sania Pell (designer), intitulat At home.
Am comandat si astept cu nerabdare 2 carti:
1. "Water Paper Paint" de Heather Smith Jones

si
2. "Super Cute Felt" de Laura Howard

LA CE BUN ?

Atunara Beach

Cam cu vreo 2 ani in urma, ne-am ratacit la capatul unei plaje, in zona neturistica, in spatele bisericii din Atunara unde se intinde cartierul de case pescaresti. Nu se vede in fotografii, este mai departe locul unde ne-am asezat sa ne odinhnim...In spatele nostru, cu usa deschisa inspre mare, era o casuta fara etaj, din care la rastimpuri se auzeau glasuri vesele; din cand in cand o femeie iesea afara purtata de treburile gospodaresti. Pescarii din zona sunt destul de circumspecti cu strainii, barcile sunt singurul lor avut si daca te apropii prea mult, ii vezi cum ies din case si se fac ca au cine stie ce treaba, dar in fapt te supravegeaza cu un ochi sever. Asa s-a intamplat si de data asta, un barbat a venit sa-si pazeasca barca, dar la scurt timp a renuntat, a vazut ca nu ne intereseaza prea tare "utilajul" respectiv, probabil a crezut ca suntem niste turisti zarghiti.

Noi tot la casuta alba ne uitam si daca viata noastra n-ar fi fost ca un mozaic stricat in momentul ala, multe s-ar fi schimbat in bine. Mi-as fi dorit sa locuiesc intr-o casuta pescareasca in loc de un apartament impersonal de bloc, sa ies dimineata cu picioarele desculte pe nisip ca sa salut marea, sa mananc peste proaspat de la vecini, sa aduc in casa alge ratacite si scoici tacute; noaptea as fi ascultat valurile spunand povesti de demult, iar ziua as fi vopsit in albastru mobila usoara din lemn de pin. Sigur as fi primit in casa mea orice obiect facut cu dragoste de mana omului; si as fi primit si prietenii bogati, cu salarii bune, cu masini de lux, cu vile si bijuterii fara numar, i-as fi primit, sa zicem, in weekend la o salata de ardei copt pe vatra, creveti tavaliti prin ulei de masline, usturoi si sos de patrunjel, vin rose rece si smochine verzi, proaspete si zemoase.

Caci la ce bun banii, apartamentele, masinile, hainele, luxul, daca ai uitat cine esti, ai pierdut gustul copilariei si idealurile adolescentei ?  

GANDUL ZILEI

"Slow down !" cum bine zice "englezu' ", nu te mai grabi, respira, ia-ti o vacanta, imprumuta timp de la "Banca de Vise", uita-te in jur, gandeste-te la ceva placut, mananca ceva delicios fara a numara caloriile, propune-ti sa incepi un proiect artistic, traieste pentru a savura viata.