Diminetile mele incep cu Ernesto. Uneori Clive este inca acasa, bandu-si ceaiul lui de englez, uneori e plecat de mult. Ernesto, tipete de pescarusi, zgomot de motociclete si vorbe strigate inspre orice directie se poate, cam asta ma asteapta cand deschid ochii.
Ernesto locuieste la parter, e pensionar si isi petrece mai tot timpul in fata blocului. Nu e un singuratic, are multi prieteni care-l viziteaza, pe rand sau in grup, iar Ernesto le face conversatie la toti, cu multa bucurie; dupa ce pleaca, le spala masinile sau motocicletele; apoi marsaluieste intre ghena de gunoi, parcarea din spate si intrarea in apartamentul lui; este foarte atent, ca nu cumva cineva sa-si parcheze masina pe spatiile inchiriate pe bani buni de catre locatari; Ernesto nu aude prea bine si de aceea vorbeste tare, foarte tare, facand astfel posibil ca diminetile mele sa inceapa cu el.
In rest, imi savurez nessul decofeinizat cu lapte, rod biscuiti cu crema sau smochine, timp in care imi verific corespondenta. De abia apoi, ma apuc de lucruri mai serioase: drumuri prin oras cu tinte precise, treburi casnice, pachete de la vama unde cum ma vad ma si intreaba: "Beads, senora ?", "Si, beads", etc....totul pana la ora 13,30 cand Clive se intoarce acasa si Ernesto se retrage mai la umbra.
Diminetile mele n-au aratat intotdeauna asa, au fost multe dimineti pe care le-am urat, inca de cand m-au trimis la gradinita si pana am renuntat la un servici 7/15 in slujba unei anumite companii sau persoane particulare; cel mai mult mi-au placut diminetile de vacanta, de concediu de odihna, de weekend si oricare alta dimineata in care m-am putut trezi tarziu si nu m-a fortat nimic sa alerg, incapabila sa scot vreun cuvant, prin apartament si apoi pe strada, ca sa ajung intr-un loc unde nu-mi doream sa fiu.
Diminetile perfecte au soare filtrat printre perdele, siguranta ca ma aflu in apropierea marii si ca pot respira si simti libertatea. De ceva timp diminetile astea il cuprind si pe Clive, chiar daca Ernesto se baga si el in poza. Cam atat.
Ideea postului vine de la Cristina, ale carei lepse imi plac si nu zic nu xxxx
Friday, August 19, 2011
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Posts
cele mai frumoase dimineţi sunt cele în care nu faci nimic...în care ştii că e aşa şi poţi astfel...cum e lumina în Gib?piezişă,directă,difuză?
ReplyDelete@Rodica - Lumina in Gib e stralucitoare vara, dar perdeaua si draperia, ambele albe o fac difuza. Iarna, tanjesti dupa lumina....
ReplyDeleteImi place Ernesto. Daca tu crezi ca s-ar bucura, i-as putea trimite o carte postala din America, sa-l salut si sa-l fac sa se mire ca cineva necunoscut de departe se gandeste la el.
ReplyDeleteSi imi mai place cum iti masori timpul intre plecarea si venirea lui Clive.
A propos de Clive, totul merge bine dupa ce s-a intamplat la Londra?
@Cristina - Ha, ha, ha....toata lumea il place pe Ernesto, dupa primul shoc (caci, la inceput, toata lumea care s-a mutat in bloc si-a parcat masina, fara sa stie ca locurile sunt inchiriate pe bani buni si toti au avut de-a face cu Ernesto). Cred ca s-ar mira grozav daca i-ar sosi o carte postala de la tine, he,he, he....
ReplyDeleteClive e bine, n-o sa se recupereze niciodata in totalitate, oboseste repede, dar cred ca s-a obisnuit cu noile limite si se bucura de viata.
Mai greu e cu birocratia, care ne doboara (ai auzit de transcrierea casatoriei din strainatate la primaria orasului din Romania unde ai sau ai avut ultimul domiciliu ? Eh, aia da, incercare! Si nici gibraltarienii nu-s mai prejos, avand in vedere ca nu pot obtine card de rezident pe noul nume!)